Am crescut la bunici pana la 6 ani, in cea mai ciudata perioada comunista di Romania. Anii 80. Deseori, bunicul ma lua cu el la piata iar bunica nu intelegea nicum de ce as lasa eu jucariile si joaca cu copiii, ca sa merg cu bunicul la piata. Bunicul ma tinea de mana pe strada si cand se intalnea cu vreun cunoscut ma strangea usor de degete ca sa nu uit sa dau buna ziua. Inca de pe atunci aveam tendinta de a ma lua cu visarea in timpul mersului…

“-Buna ziua DL Dinu! Auzeam in raspuns.”

Bunicul si ridica galant palaria in fata doamnelor si le saruta mana. Domnilor, le strangea mana aproape la fel de tare cum ma strangea pe mine de degete sau in alte cazuri isi ducea doua degete la borul de la palarie si se facea ca o salta putin de pe urechi. Apoi il auzeam cum mormaia ceva ca pentru sine si simteam ca grabeste pasul.

Ca sa ajungem in zona pietei centrale din Ramnicu Sarat, treceam pe rand pe langa brutarie , atelierul de reparatii al lui Nenea Patratel , cel care imi dadea mereu guma de mestecat adusa din Israel, si pe langa o biserica ciudata unde bunicul se oprea nu atat pentru a se ruga, cat pentru a-mi repeta mie :

“ Uite tataie , pietrele astea sunt aici de pe vremea lui Stefan cel Mare si a lui Radu cel frumos; Iar copacul asta , e aici de cand m-am nascut eu! “

Apoi ajungeam la cladirea muzeului , aceeasi care adapostea si biblioteca pe atunci. O cladire simpla cu un etaj si foarte multe camere luminoase de tip vagon, cu un ecou formidabil si marginite de ferestre largi. Acolo bunicul statea de vorba putin cu tanti Cojocarita. Ea ii arata niste fise dintr-un sertarel dreptunghiular:

“-Sunt aici dl Dinu , Nu le-a luat nimeni. Sunt la imprumut, vedeti? Se citesc…

Bunicul isi scotea batista si isi stergea lentilele groase de la ochelari.

“-As putea s-o las pe asta mica cu dv o ora doua cat fac eu piata?

-Sigur Dl Dinu, raspundea Cojocarita . “

Si asta era tot ce voiam sa aud… Biblioteca era a mea! Dupa ce pleca bunicul, Tanti Cojocarita imi alegea un disc cu povesti pe care il punea pe pick-up si apoi se ducea sa isi faca cafeaua la ibric pe un resou in spatele biroului.

Eu insa, dadeam butonul pick-upului la maxim si tasneam din sala de discuri direct catre rafturile cu carti pentru copii. Acolo am deschis pentru prima data” Aventurile lui Habarnam, povestea lui Muck cel Mic, si tot acolo am vazut minunatele desene din singura carte cu coperti cartonate pe care o detinea biblioteca. Se numea “Cei trei Grasani”. Cartea conceputa pentru a populariza in randurile tinerelor progenituri propaganda Stalinista , mi-a ramas in minte insa pentru colorit, si pentru grafica minunata si pentru multitudinea personajelor. Imi placea si pentru ca avea paginile fine si pentru ca mirosea a hartie proaspat scoasa de la tipar. Putine carti miroseau ca aia..

Tanti Cojocarita mai striga uneori din sala vecina ca sa se asigure ca nu fac prostii:

“ -Sa nu rupi paginile daaa???

-Nu, nu, sunt in spatele randului 4 la litera Ooooo! raspundeam eu ca o adevarata viitoare scolarita.

Si timp de circa 2 ore ma intorceam la frunzarit cartile mele preferate. Silabiseam binisor, dar la 5 ani nu reuseam decat sa starnesc zambete atunci cand incercam sa fac asta in public. In biblioteca insa, nu ma deranja nimeni:

“Cei Trei Gră-sani, calmi şi se-ni-ni

Par trei de-sagi cu grâ-ne plini;

Stau to-lă-niţi, făr să gân-deas-că;

Au doar o gri-jă, să le creas-că

A-ve-ri-le şi cur-ţi-le,

Şi ce-fe-le şi bur-ţi-le.

Hei, graşi-lor, azi pen-tru voi

So-sit-a zi-ua de a-poi.”

Acasa la bunici nu aveam carti. Cateva, in biblioteca ce apartinuse mamei mele si fratelui ei iar bunicul avea intotdeauna o alta carte la capul patului..Nu mi s-a parut ciudat asta decat foarte tarziu. Cum se face ca un librar nu are carti in casa???

Bunicul meu fusese librar. Candva lucrase intr-o librarie impreuna cu 2 prieteni , partenerii lui: un evreu si un neamt. Erau vremuri ciudate in Romania Interbelica… atat de ciudate incat comunistilor le-a luat jumatate de secol sa puna totul in ordine! Prin propaganda , presiune si frica eu impus unei natii sa uite prietenia, respectul de sine si de adevaratele valori. Dar ciudate vremuri traim si acum in Romania,caci roata se invarte si ma amuz iara silabisind strofa de mai sus. Au facut un mic revolutionar din mine carticelele comuniste? Dar ce fel de revolutionar??? Paine luam de la machedonii care imi dadeau si covrigi impletiti cadou , Tataie isi facea palarii la varul unui neamt care avea o masina de cusut Singer si care imi facea si mie sortulete pentru rochitele tiroleze, luam Halva de la o familie de turci de pe strada garii, Vecina sarboaica ne dadea napi si cartofi si rasaduri de rosii de la ea din sera construita pe o parte din terenul bunicilor,iar dupamiezele le petreceam in compania doamnelor evreice care fie imi spuneau povesti fie se chinuiau sa ma invete sa cant romante si sa merg frumos si ale caror case miroseau a mosk si a pudra de talc parfumata.

De Craciun, bunicii primeau mereu felicitari colorate din Germania, din Anglia, din SUA.:

“Fane , multumim. Multa sanatate si salutari copiilor. Curaj! “