Voi mentine un soft focus asupra realitatii intrucat sincer, nu-mi place prea mult. M-a izbit precum aburul care se ridica in zori din pamantul ce dogoreste la 40 de grade. E foarte ciudat sa fi mers cu caiacul pe mare aproape 30 de km si singurul sentiment de neliniste sa ti-l dea …linistea…iar in prima zi la metroul din Bucuresti, sa te simti la propriu luat de val..ul de oameni care se napusteste afara pe usile intre deschise ale vagonului. Se fuge ! se da din coate se calca in picioare… Ma simt precum capitanul Blood care privea detasat de la balconul resedintei lui elegante, gloata beligeranta ce se involbura catre piete urland ceva despre o cauza …/criza.“Quo, quo, scelesti ruitis!-lat.”
Imi zburataceste un zambet pe buze, cu gust sarat si dulce si in nari imi staruie inca miros de pin. Nimic mai usor . Se anuleaza automat cand coridorul ce duce spre birou ma intampina cu miros proaspat de spital dezinfectat. Inauntru boala incurabila face ravagii : Zambete sparte, cearcane estompate sub centrimetri de machiaj, idealisti, filfizoni cu cravata si pantaloni scurti fac cercuri pe loc cu mainile adinc infipte in par si cu spatele drept pe spetezele de la scaune .“Bine ai venit , a fost bine nu?” cine stie cand mai pupi concediu d’asta..