Sa visezi ca iubesti ,sa iubesti visand,
sa ti se para ca iubirea e un vis ,
sa ajungi sa nu mai stii daca esti iubit sau ai visat
sau daca iubirea pe care ai cunoscut-o e visare.
iubeste.
-Ce mai e si cu tendintele astea de a purta sintetice
sau impermeabile sau atat cat sa nu razbata apa sau vantul?
Dar cum ramane cu nostalgia
caldurii moi, de lana?
Cum sa preschimbi lana pe sintetice?…
E ca si cum ai schimba imbratisarea
pe amintirea ei,
un sarut
pe urmele lui,
o iubire
pe promisiunea ei.”
Multumesc Doina Postolachi pentru nemeritatul cadou.
Ma ia de brat sau isi incalzeste mainile in buzunarul meu. E mereu foarte aproape cand imi vorbeste si isi lungeste bratele in jurul capului meu atunci cand vrea sa imi sopteasca ceva. Nu lasa pe nimeni altcineva in centrul atentiei dar ii place tinuta mea si imi face loc mai aproape. Click !Poza numarul 1. Smile!
Raggae, si parca reflectoarele sunt numai ale ei. Flash ! click. Din partea casei! Cheers!Click! Zambet si buze rujate. Ceai? Da, un mic ceainic .Click ! La multi ani. Atunci hai sa facem ceai.
Flashback….si intreb:
“Hei, ce faci?Esti bine?”
“Da, invatz, merg la cursurile alea … auzi, hai sa ne vedem la un ceai noi 2..sa mai vorbim.
“ok, iti aduc ceva ce ai lasat la sala.”
Monolog…
“M-am gandit mult si nu stiu daca prin studiile mele din ultima vreme voi putea sa ajut pe altii. Medicina nu e gluma. Nici macar cea alternativa. Pote ca defapt incerc sa ma ajut pe mine… Nu stiu de ce imi mai e teama?Tie ti-ar fi? Probabil ca nu. Tie nu iti e niciodata teama. Tu nu ai avut mereu familia sa te sustina si nici un barbat care sa te ceara de sotie si sa iti puna totul la picioare din primele luni de relatie. Tu ajutai mereu pe cate cineva si te invidiam pentru asta . Ca era prietena bolnava, ca era sora ta, ca trebuia sa faci ceva pentru prietenul tau , mereu faceai ceva pentru altii si nu iti era teama ca pe tine nu te ajuta nimeni.. Da, poate ai dreptate,exagerez, dar eu te invidiam.
Eu nu aveam nimic de care sa imi fac griji , si totusi …imi era , imi este frica…
Stii toate bravadele mele, cum mergem eu nonsalant si fara pic de jena socializam cu toata lumea.. De fa-tza -da! Acasa tot singura in patul ala uriash ma gandeam cum dormi tu, intr-o casa care nu e a ta, si in care nu stii cat vei mai putea zabovi…Cum ar fi sa stiu ca maine patul asta nu mai e al meu.
In fine , am zis de atatea ori ca nu mai dezgropam mortii si ca ce tine de trecut , sa ramana in trecut.
Cat de ridicol ar fi sa ma mai chunui sa simt ceva emotie in legatura cu persoanele din “anii de party”…ERA DOAR VARSTA. Stiu ca iubirile de atunci si petrecerile de atunci nu se uita , tocmai pentru ca le-am trait la varsta aia de 20 si ceva de ani cand totul era fantastic , extrem de ….extrem. Acum insa ,nu mai simt nimic in legatura cu persoanele de atunci dar uneori retraiesc emotiile varstei si asta e normal, nu?
Si in plus, atunci te-am cunoscut si pe tine..si tu erai altfel , si vreau sa ramai ,altfel…
Tu cu incapatanearea ta de femeie. Cu ideile tale copilaresti si fantastice despre iubire si viata in doi care nu are nevoie decat de .. doi… Tu care renunti la palate si inele cu perle si diamante ca sa construiesti …vise… TU, eu .. eu ce eram pentru tine? Eu ce sunt pentru tine? Un palat? o perla? Un vis?… Incheiere:
Crestem, devenim,traim; intre timp visam. Sa nu uitam ca visarea ne impinge mai departe in viata ;iar cand visele devin realitate,sa-i multumim visatorului: Copilului, acelui incapatanat detestabil Eu !care domina toare stereotipurile si le infatisa cu originalitate si indrazneala in aceeasi vesnic tanara masca a anilor de petrecere.
Credeam ca mi se intampla numai primavara, din cauza asteniei …Sunt cateva zile, cateva ore de fluture in care invinsa de starea de somnolenta, cu ochii larg deschisi , dorm. Mai ieri era luna Mai, acum insa e mijlocul verii si plutesc intr-un norisor roz peste strazile gri..
Atunci ce ma deosebeste insa de fluturi?
Poate pentru ca trecand sau plutind peste cel mai aglomerat bulevard al celei mai aglomerate capitale europene imi inteapa pupila o silueta sprijinita de peretele unui magazin puternic luminat .Avea capul plecat si de gat, atarnat un afis pe care scria mare cu litere de tipar”SUNT AICI”.
Brusc mi s-a facut frig apoi foame apoi simteam ca mi se usuca ochii si ca trebuie sa dorm..Am vrut sa spun ceva dar aveam gura uscata… Credeam ca lesin sau cel putin alunecam usor intr-o parte. Defapt masina oprita la semafor tocmai se pusese in miscare.
Daca nu a fost geniu recunoscut, a fost numit nebun iar creatiile lui, rezultat al unor mari deceptii.
Durerile lui cele vechi si noi i-au cronicizat un soi de exaltare inutila, un fel de “zadarnicire a vietii” ca scop perpetuu.
Constantele paralelele intre trecut si prezent devin asadar mizere transpuneri ale unui mare plictis.
Plictis. Ca si cum “ar da ghes”, ar gasi alternativa mai putin fizica a bolilor de ficat. Fiere.
Oameni slabi sau duri, murdarie, scarn si spaime , toate insuficiente pentru slobozirea raului .
Cata ciuda! N-a iesit nimic glorios de violent!
Atata ciuda cam cata sete i se face marinarului care si-a pierdut corabia pe mare si zace agatat de catarg-tot ce a mai ramas plutind din mandretea lui de vas. Pluteste in deriva si se gandeste , la un pas de nebunie, cu buzele crapate si usturand de la apa marii, ca ar putea sa soarba toata apa marii si undeva pe fundu-i ticsit de amfore si ancore sa gaseasca ramasitele de care are nevoie.
Va reconstrui apoi nava din bucati. O va petici, ii va tese panze noi , va pune iar icoana Sfantului Nicolae pe carma si va porni spre alte mari.
Poate unele cunoscute, poate unele noi, indepartate. Acum insa e aici. E aici pierdut in imensitatea de apa care il usuca si il ustura, agatat de un rest de catarg. Insetat, pierdut,muribund-bolnav de ciuda.
Saturday, 31 Dec 2011
